Ești Qfwfq într-un univers gol, înainte ca forma sau limbajul să fi existat. Trasează cel dintâi semn în spațiu.
Într-o dimineață, la cursul de Design Grafic de la Scuola Internazionale di Grafica din Veneția, profesoara Paola Ricci — profesoara care aproape l-a exmatriculat pe Pietro din școală (și avea completă dreptate la vremea respectivă) — a intrat în atelier și a întrebat ce se întâmplă în clipa exactă în care un designer trasează un singur semn pe o foaie albă. În loc să deschidă un manual despre machetare sau grile, a spus o poveste de Italo Calvino numită „Un segno nello spazio” („Un semn în spațiu”, din volumul Cosmicomicele, 1965).
În povestire, străvechiul narator cosmic Qfwfq își amintește vremea când universul era complet gol, uniform și lipsit de trăsături. Fiecare punct din vid arăta identic cu oricare alt punct, iar galaxiei îi trebuiau două sute de milioane de ani pentru a încheia o singură rotație. Trecând printr-un punct oarecare al spațiului, Qfwfq hotărăște să deseneze cel dintâi semn, astfel încât să poată recunoaște acel loc exact când se va întoarce două sute de milioane de ani mai târziu.
Când Qfwfq se întoarce în sfârșit două sute de milioane de ani mai târziu, descoperă că un rival gelos pe nume Kgwgk i-a șters semnul și a început să împrăștie semne contrafăcute prin tot cosmosul. Curând, întregul univers este inundat de trilioane de semne imitative, făcute fără niciun efort, până când spațiul însuși devine o supă aglomerată de zgomot vizual — iar Qfwfq rămâne să caute necesitatea tăcută a acelui prim semn onest.
La șaizeci de ani după ce Calvino l-a scris pe Qfwfq, inteligența artificială poate inunda ecranul cu un milion de semne într-o secundă. Tocmai de aceea întoarcerea la un punct de vedere uman, intenționat — #beautifullysimple — nu a contat niciodată mai mult.
„Am desenat un semn într-un punct al spațiului, doar ca să-l pot regăsi două sute de milioane de ani mai târziu.” Un singur semn intenționat oferă întregului univers un centru, o coordonată și un înțeles uman.
Când producerea de semne devine automată și desprinsă de sens, spațiul se umple cu trilioane de imitații contrafăcute până când lumea se sufocă în zgomot — profeția lui Calvino din 1965 despre balastul generativ de suprafață.
În era post-IA, blocajul nu mai constă în generarea unui milion de semne. Constă în a avea gustul, onestitatea structurală și curajul de a îndepărta zgomotul până când rămâne doar semnul esențial.
„Încă o dată, designul nu este cum arată. Designul este cum funcționează.”
Ești Qfwfq într-un univers gol, înainte ca forma sau limbajul să fi existat. Trasează cel dintâi semn în spațiu.
Într-o dimineață, la cursul de Design Grafic de la Scuola Internazionale di Grafica din Veneția, profesoara Paola Ricci — profesoara care aproape l-a exmatriculat pe Pietro din școală (și avea completă dreptate la vremea respectivă) — a intrat în atelier și a întrebat ce se întâmplă în clipa exactă în care un designer trasează un singur semn pe o foaie albă. În loc să deschidă un manual despre machetare sau grile, a spus o poveste de Italo Calvino numită „Un segno nello spazio” („Un semn în spațiu”, din volumul Cosmicomicele, 1965).
În povestire, străvechiul narator cosmic Qfwfq își amintește vremea când universul era complet gol, uniform și lipsit de trăsături. Fiecare punct din vid arăta identic cu oricare alt punct, iar galaxiei îi trebuiau două sute de milioane de ani pentru a încheia o singură rotație. Trecând printr-un punct oarecare al spațiului, Qfwfq hotărăște să deseneze cel dintâi semn, astfel încât să poată recunoaște acel loc exact când se va întoarce două sute de milioane de ani mai târziu.
Când Qfwfq se întoarce în sfârșit două sute de milioane de ani mai târziu, descoperă că un rival gelos pe nume Kgwgk i-a șters semnul și a început să împrăștie semne contrafăcute prin tot cosmosul. Curând, întregul univers este inundat de trilioane de semne imitative, făcute fără niciun efort, până când spațiul însuși devine o supă aglomerată de zgomot vizual — iar Qfwfq rămâne să caute necesitatea tăcută a acelui prim semn onest.
La șaizeci de ani după ce Calvino l-a scris pe Qfwfq, inteligența artificială poate inunda ecranul cu un milion de semne într-o secundă. Tocmai de aceea întoarcerea la un punct de vedere uman, intenționat — #beautifullysimple — nu a contat niciodată mai mult.
„Am desenat un semn într-un punct al spațiului, doar ca să-l pot regăsi două sute de milioane de ani mai târziu.” Un singur semn intenționat oferă întregului univers un centru, o coordonată și un înțeles uman.
Când producerea de semne devine automată și desprinsă de sens, spațiul se umple cu trilioane de imitații contrafăcute până când lumea se sufocă în zgomot — profeția lui Calvino din 1965 despre balastul generativ de suprafață.
În era post-IA, blocajul nu mai constă în generarea unui milion de semne. Constă în a avea gustul, onestitatea structurală și curajul de a îndepărta zgomotul până când rămâne doar semnul esențial.
„Încă o dată, designul nu este cum arată. Designul este cum funcționează.”
„Situat în zona externă a Căii Lactee, Soarele are nevoie de aproximativ două sute de milioane de ani pentru a face o revoluție completă a Galaxiei. Ei bine, acesta este timpul necesar; nici o zi mai puțin. Odată, în trecere, am desenat un semn într-un punct al spațiului, doar ca să-l pot regăsi două sute de milioane de ani mai târziu, când aveam să trecem din nou data viitoare.”
— Italo Calvino, „Un segno nello spazio” („Un semn în spațiu”), din Le Cosmicomiche (1965)
Qfwfq și primul semn în vid: „Am desenat un semn într-un punct al spațiului, doar ca să-l pot regăsi două sute de milioane de ani mai târziu.” Un singur semn intenționat oferă întregului univers un centru, o coordonată și un înțeles uman.
Kgwgk și potopul de falsuri: Când producerea de semne devine automată și desprinsă de sens, spațiul se umple cu trilioane de imitații contrafăcute până când lumea se sufocă în zgomot — profeția lui Calvino din 1965 despre balastul generativ de suprafață.
Omiterea a ceea ce este de prisos: În era post-IA, blocajul nu mai constă în generarea unui milion de semne. Constă în a avea gustul, onestitatea structurală și curajul de a îndepărta zgomotul până când rămâne doar semnul esențial.
Într-o dimineață, la cursul de Design Grafic de la Scuola Internazionale di Grafica din Veneția, profesoara Paola Ricci[01] — profesoara care aproape l-a exmatriculat pe Pietro din școală (și avea completă dreptate la vremea respectivă) — a intrat în atelier și a întrebat ce se întâmplă în clipa exactă în care un designer trasează un singur semn pe o foaie albă. În loc să deschidă un manual despre machetare sau grile, a spus o poveste de Italo Calvino[02] numită „Un segno nello spazio” („Un semn în spațiu”, din volumul Cosmicomicele, 1965).
În povestire, străvechiul narator cosmic Qfwfq își amintește vremea când universul era complet gol, uniform și lipsit de trăsături. Fiecare punct din vid arăta identic cu oricare alt punct, iar galaxiei îi trebuiau două sute de milioane de ani pentru a încheia o singură rotație. Trecând printr-un punct oarecare al spațiului, Qfwfq hotărăște să deseneze cel dintâi semn, astfel încât să poată recunoaște acel loc exact când se va întoarce două sute de milioane de ani mai târziu.
Când Qfwfq se întoarce în sfârșit două sute de milioane de ani mai târziu, descoperă că un rival gelos pe nume Kgwgk[01] i-a șters semnul și a început să împrăștie semne contrafăcute prin tot cosmosul. Curând, întregul univers este inundat de trilioane de semne imitative, făcute fără niciun efort, până când spațiul însuși devine o supă aglomerată de zgomot vizual — iar Qfwfq rămâne să caute necesitatea tăcută a acelui prim semn onest.
La șaizeci de ani după ce Calvino l-a scris pe Qfwfq, inteligența artificială poate inunda ecranul cu un milion de semne într-o secundă. Tocmai de aceea întoarcerea la un punct de vedere uman, intenționat — #beautifullysimple — nu a contat niciodată mai mult.
Ești Qfwfq într-un univers gol, înainte ca forma sau limbajul să fi existat. Trasează cel dintâi semn în spațiu.
Desenează primul semn.
„Situat în zona externă a Căii Lactee, Soarele are nevoie de aproximativ două sute de milioane de ani pentru a face o revoluție completă a Galaxiei. Ei bine, acesta este timpul necesar; nici o zi mai puțin. Odată, în trecere, am desenat un semn într-un punct al spațiului, doar ca să-l pot regăsi două sute de milioane de ani mai târziu, când aveam să trecem din nou data viitoare.”
— Italo Calvino, „Un segno nello spazio” („Un semn în spațiu”), din Le Cosmicomiche (1965)
Într-o dimineață, la cursul de Design Grafic de la Scuola Internazionale di Grafica din Veneția, profesoara Paola Ricci — profesoara care aproape l-a exmatriculat pe Pietro din școală (și avea completă dreptate la vremea respectivă) — a intrat în atelier și a întrebat ce se întâmplă în clipa exactă în care un designer trasează un singur semn pe o foaie albă. În loc să deschidă un manual despre machetare sau grile, a spus o poveste de Italo Calvino numită „Un segno nello spazio” („Un semn în spațiu”, din volumul Cosmicomicele, 1965).
În povestire, străvechiul narator cosmic Qfwfq își amintește vremea când universul era complet gol, uniform și lipsit de trăsături. Fiecare punct din vid arăta identic cu oricare alt punct, iar galaxiei îi trebuiau două sute de milioane de ani pentru a încheia o singură rotație. Trecând printr-un punct oarecare al spațiului, Qfwfq hotărăște să deseneze cel dintâi semn, astfel încât să poată recunoaște acel loc exact când se va întoarce două sute de milioane de ani mai târziu.
Când Qfwfq se întoarce în sfârșit două sute de milioane de ani mai târziu, descoperă că un rival gelos pe nume Kgwgk i-a șters semnul și a început să împrăștie semne contrafăcute prin tot cosmosul. Curând, întregul univers este inundat de trilioane de semne imitative, făcute fără niciun efort, până când spațiul însuși devine o supă aglomerată de zgomot vizual — iar Qfwfq rămâne să caute necesitatea tăcută a acelui prim semn onest.
La șaizeci de ani după ce Calvino l-a scris pe Qfwfq, inteligența artificială poate inunda ecranul cu un milion de semne într-o secundă. Tocmai de aceea întoarcerea la un punct de vedere uman, intenționat — #beautifullysimple — nu a contat niciodată mai mult.
„Am desenat un semn într-un punct al spațiului, doar ca să-l pot regăsi două sute de milioane de ani mai târziu.” Un singur semn intenționat oferă întregului univers un centru, o coordonată și un înțeles uman.
Când producerea de semne devine automată și desprinsă de sens, spațiul se umple cu trilioane de imitații contrafăcute până când lumea se sufocă în zgomot — profeția lui Calvino din 1965 despre balastul generativ de suprafață.
În era post-IA, blocajul nu mai constă în generarea unui milion de semne. Constă în a avea gustul, onestitatea structurală și curajul de a îndepărta zgomotul până când rămâne doar semnul esențial.
Ești Qfwfq într-un univers gol, înainte ca forma sau limbajul să fi existat. Trasează cel dintâi semn în spațiu.
„Situat în zona externă a Căii Lactee, Soarele are nevoie de aproximativ două sute de milioane de ani pentru a face o revoluție completă a Galaxiei. Ei bine, acesta este timpul necesar; nici o zi mai puțin. Odată, în trecere, am desenat un semn într-un punct al spațiului, doar ca să-l pot regăsi două sute de milioane de ani mai târziu, când aveam să trecem din nou data viitoare.”
— Italo Calvino, „Un segno nello spazio” („Un semn în spațiu”), din Le Cosmicomiche (1965)
Într-o dimineață, la cursul de Design Grafic de la Scuola Internazionale di Grafica din Veneția, profesoara Paola Ricci — profesoara care aproape l-a exmatriculat pe Pietro din școală (și avea completă dreptate la vremea respectivă) — a intrat în atelier și a întrebat ce se întâmplă în clipa exactă în care un designer trasează un singur semn pe o foaie albă. În loc să deschidă un manual despre machetare sau grile, a spus o poveste de Italo Calvino numită „Un segno nello spazio” („Un semn în spațiu”, din volumul Cosmicomicele, 1965).
În povestire, străvechiul narator cosmic Qfwfq își amintește vremea când universul era complet gol, uniform și lipsit de trăsături. Fiecare punct din vid arăta identic cu oricare alt punct, iar galaxiei îi trebuiau două sute de milioane de ani pentru a încheia o singură rotație. Trecând printr-un punct oarecare al spațiului, Qfwfq hotărăște să deseneze cel dintâi semn, astfel încât să poată recunoaște acel loc exact când se va întoarce două sute de milioane de ani mai târziu.
Când Qfwfq se întoarce în sfârșit două sute de milioane de ani mai târziu, descoperă că un rival gelos pe nume Kgwgk i-a șters semnul și a început să împrăștie semne contrafăcute prin tot cosmosul. Curând, întregul univers este inundat de trilioane de semne imitative, făcute fără niciun efort, până când spațiul însuși devine o supă aglomerată de zgomot vizual — iar Qfwfq rămâne să caute necesitatea tăcută a acelui prim semn onest.
La șaizeci de ani după ce Calvino l-a scris pe Qfwfq, inteligența artificială poate inunda ecranul cu un milion de semne într-o secundă. Tocmai de aceea întoarcerea la un punct de vedere uman, intenționat — #beautifullysimple — nu a contat niciodată mai mult.
„Am desenat un semn într-un punct al spațiului, doar ca să-l pot regăsi două sute de milioane de ani mai târziu.” Un singur semn intenționat oferă întregului univers un centru, o coordonată și un înțeles uman.
Când producerea de semne devine automată și desprinsă de sens, spațiul se umple cu trilioane de imitații contrafăcute până când lumea se sufocă în zgomot — profeția lui Calvino din 1965 despre balastul generativ de suprafață.
În era post-IA, blocajul nu mai constă în generarea unui milion de semne. Constă în a avea gustul, onestitatea structurală și curajul de a îndepărta zgomotul până când rămâne doar semnul esențial.
Nu fi neliniștit, doar fă clic și desenează
Desenează primul semn pentru a ancora coordonatele (0, 0, 0) într-un cosmos nemarcat
Într-o dimineață, la cursul de Design Grafic de la Scuola Internazionale di Grafica din Veneția, profesoara Paola Ricci — profesoara care aproape l-a exmatriculat pe Pietro din școală (și avea completă dreptate la vremea respectivă) — a intrat în atelier și a întrebat ce se întâmplă în clipa exactă în care un designer trasează un singur semn pe o foaie albă. În loc să deschidă un manual despre machetare sau grile, a spus o poveste de Italo Calvino numită „Un segno nello spazio” („Un semn în spațiu”, din volumul Cosmicomicele, 1965).
În povestire, străvechiul narator cosmic Qfwfq își amintește vremea când universul era complet gol, uniform și lipsit de trăsături. Fiecare punct din vid arăta identic cu oricare alt punct, iar galaxiei îi trebuiau două sute de milioane de ani pentru a încheia o singură rotație. Trecând printr-un punct oarecare al spațiului, Qfwfq hotărăște să deseneze cel dintâi semn, astfel încât să poată recunoaște acel loc exact când se va întoarce două sute de milioane de ani mai târziu.
Când Qfwfq se întoarce în sfârșit două sute de milioane de ani mai târziu, descoperă că un rival gelos pe nume Kgwgk i-a șters semnul și a început să împrăștie semne contrafăcute prin tot cosmosul. Curând, întregul univers este inundat de trilioane de semne imitative, făcute fără niciun efort, până când spațiul însuși devine o supă aglomerată de zgomot vizual — iar Qfwfq rămâne să caute necesitatea tăcută a acelui prim semn onest.
La șaizeci de ani după ce Calvino l-a scris pe Qfwfq, inteligența artificială poate inunda ecranul cu un milion de semne într-o secundă. Tocmai de aceea întoarcerea la un punct de vedere uman, intenționat — #beautifullysimple — nu a contat niciodată mai mult.
„Am desenat un semn într-un punct al spațiului, doar ca să-l pot regăsi două sute de milioane de ani mai târziu.” Un singur semn intenționat oferă întregului univers un centru, o coordonată și un înțeles uman.
Când producerea de semne devine automată și desprinsă de sens, spațiul se umple cu trilioane de imitații contrafăcute până când lumea se sufocă în zgomot — profeția lui Calvino din 1965 despre balastul generativ de suprafață.
În era post-IA, blocajul nu mai constă în generarea unui milion de semne. Constă în a avea gustul, onestitatea structurală și curajul de a îndepărta zgomotul până când rămâne doar semnul esențial.
Ești Qfwfq într-un univers gol, înainte ca forma sau limbajul să fi existat. Trasează cel dintâi semn în spațiu.
„Am desenat un semn într-un punct al spațiului, doar ca să-l pot regăsi două sute de milioane de ani mai târziu.” Un singur semn intenționat oferă întregului univers un centru, o coordonată și un înțeles uman.
Când producerea de semne devine automată și desprinsă de sens, spațiul se umple cu trilioane de imitații contrafăcute până când lumea se sufocă în zgomot — profeția lui Calvino din 1965 despre balastul generativ de suprafață.
În era post-IA, blocajul nu mai constă în generarea unui milion de semne. Constă în a avea gustul, onestitatea structurală și curajul de a îndepărta zgomotul până când rămâne doar semnul esențial.
Într-o dimineață, la cursul de Design Grafic de la Scuola Internazionale di Grafica din Veneția, profesoara Paola Ricci — profesoara care aproape l-a exmatriculat pe Pietro din școală (și avea completă dreptate la vremea respectivă) — a intrat în atelier și a întrebat ce se întâmplă în clipa exactă în care un designer trasează un singur semn pe o foaie albă. În loc să deschidă un manual despre machetare sau grile, a spus o poveste de Italo Calvino numită „Un segno nello spazio” („Un semn în spațiu”, din volumul Cosmicomicele, 1965).
În povestire, străvechiul narator cosmic Qfwfq își amintește vremea când universul era complet gol, uniform și lipsit de trăsături. Fiecare punct din vid arăta identic cu oricare alt punct, iar galaxiei îi trebuiau două sute de milioane de ani pentru a încheia o singură rotație. Trecând printr-un punct oarecare al spațiului, Qfwfq hotărăște să deseneze cel dintâi semn, astfel încât să poată recunoaște acel loc exact când se va întoarce două sute de milioane de ani mai târziu.
Când Qfwfq se întoarce în sfârșit două sute de milioane de ani mai târziu, descoperă că un rival gelos pe nume Kgwgk i-a șters semnul și a început să împrăștie semne contrafăcute prin tot cosmosul. Curând, întregul univers este inundat de trilioane de semne imitative, făcute fără niciun efort, până când spațiul însuși devine o supă aglomerată de zgomot vizual — iar Qfwfq rămâne să caute necesitatea tăcută a acelui prim semn onest.
La șaizeci de ani după ce Calvino l-a scris pe Qfwfq, inteligența artificială poate inunda ecranul cu un milion de semne într-o secundă. Tocmai de aceea întoarcerea la un punct de vedere uman, intenționat — #beautifullysimple — nu a contat niciodată mai mult.
Schimbă site-ul zilei
Qfwfq — Un semn în spațiu
Ești Qfwfq într-un univers gol, înainte ca forma sau limbajul să fi existat. Trasează cel dintâi semn în spațiu.
„Situat în zona externă a Căii Lactee, Soarele are nevoie de aproximativ două sute de milioane de ani pentru a face o revoluție completă a Galaxiei. Ei bine, acesta este timpul necesar; nici o zi mai puțin. Odată, în trecere, am desenat un semn într-un punct al spațiului, doar ca să-l pot regăsi două sute de milioane de ani mai târziu, când aveam să trecem din nou data viitoare.”
— Italo Calvino, „Un segno nello spazio” („Un semn în spațiu”), din Le Cosmicomiche (1965)
„Am desenat un semn într-un punct al spațiului, doar ca să-l pot regăsi două sute de milioane de ani mai târziu.” Un singur semn intenționat oferă întregului univers un centru, o coordonată și un înțeles uman.
Când producerea de semne devine automată și desprinsă de sens, spațiul se umple cu trilioane de imitații contrafăcute până când lumea se sufocă în zgomot — profeția lui Calvino din 1965 despre balastul generativ de suprafață.
În era post-IA, blocajul nu mai constă în generarea unui milion de semne. Constă în a avea gustul, onestitatea structurală și curajul de a îndepărta zgomotul până când rămâne doar semnul esențial.
Într-o dimineață, la cursul de Design Grafic de la Scuola Internazionale di Grafica din Veneția, profesoara Paola Ricci — profesoara care aproape l-a exmatriculat pe Pietro din școală (și avea completă dreptate la vremea respectivă) — a intrat în atelier și a întrebat ce se întâmplă în clipa exactă în care un designer trasează un singur semn pe o foaie albă. În loc să deschidă un manual despre machetare sau grile, a spus o poveste de Italo Calvino numită „Un segno nello spazio” („Un semn în spațiu”, din volumul Cosmicomicele, 1965).
În povestire, străvechiul narator cosmic Qfwfq își amintește vremea când universul era complet gol, uniform și lipsit de trăsături. Fiecare punct din vid arăta identic cu oricare alt punct, iar galaxiei îi trebuiau două sute de milioane de ani pentru a încheia o singură rotație. Trecând printr-un punct oarecare al spațiului, Qfwfq hotărăște să deseneze cel dintâi semn, astfel încât să poată recunoaște acel loc exact când se va întoarce două sute de milioane de ani mai târziu.
Când Qfwfq se întoarce în sfârșit două sute de milioane de ani mai târziu, descoperă că un rival gelos pe nume Kgwgk i-a șters semnul și a început să împrăștie semne contrafăcute prin tot cosmosul. Curând, întregul univers este inundat de trilioane de semne imitative, făcute fără niciun efort, până când spațiul însuși devine o supă aglomerată de zgomot vizual — iar Qfwfq rămâne să caute necesitatea tăcută a acelui prim semn onest.
La șaizeci de ani după ce Calvino l-a scris pe Qfwfq, inteligența artificială poate inunda ecranul cu un milion de semne într-o secundă. Tocmai de aceea întoarcerea la un punct de vedere uman, intenționat — #beautifullysimple — nu a contat niciodată mai mult.
Ești Qfwfq într-un univers gol, înainte ca forma sau limbajul să fi existat. Trasează cel dintâi semn în spațiu.
„Situat în zona externă a Căii Lactee, Soarele are nevoie de aproximativ două sute de milioane de ani pentru a face o revoluție completă a Galaxiei. Ei bine, acesta este timpul necesar; nici o zi mai puțin. Odată, în trecere, am desenat un semn într-un punct al spațiului, doar ca să-l pot regăsi două sute de milioane de ani mai târziu, când aveam să trecem din nou data viitoare.”
— Italo Calvino, „Un segno nello spazio” („Un semn în spațiu”), din Le Cosmicomiche (1965)
„Situat în zona externă a Căii Lactee, Soarele are nevoie de aproximativ două sute de milioane de ani pentru a face o revoluție completă a Galaxiei. Ei bine, acesta este timpul necesar; nici o zi mai puțin. Odată, în trecere, am desenat un semn într-un punct al spațiului, doar ca să-l pot regăsi două sute de milioane de ani mai târziu, când aveam să trecem din nou data viitoare.”
„Am desenat un semn într-un punct al spațiului, doar ca să-l pot regăsi două sute de milioane de ani mai târziu.” Un singur semn intenționat oferă întregului univers un centru, o coordonată și un înțeles uman.
Când producerea de semne devine automată și desprinsă de sens, spațiul se umple cu trilioane de imitații contrafăcute până când lumea se sufocă în zgomot — profeția lui Calvino din 1965 despre balastul generativ de suprafață.
În era post-IA, blocajul nu mai constă în generarea unui milion de semne. Constă în a avea gustul, onestitatea structurală și curajul de a îndepărta zgomotul până când rămâne doar semnul esențial.
Într-o dimineață, la cursul de Design Grafic de la Scuola Internazionale di Grafica din Veneția, profesoara Paola Ricci — profesoara care aproape l-a exmatriculat pe Pietro din școală (și avea completă dreptate la vremea respectivă) — a intrat în atelier și a întrebat ce se întâmplă în clipa exactă în care un designer trasează un singur semn pe o foaie albă. În loc să deschidă un manual despre machetare sau grile, a spus o poveste de Italo Calvino numită „Un segno nello spazio” („Un semn în spațiu”, din volumul Cosmicomicele, 1965).
În povestire, străvechiul narator cosmic Qfwfq își amintește vremea când universul era complet gol, uniform și lipsit de trăsături. Fiecare punct din vid arăta identic cu oricare alt punct, iar galaxiei îi trebuiau două sute de milioane de ani pentru a încheia o singură rotație. Trecând printr-un punct oarecare al spațiului, Qfwfq hotărăște să deseneze cel dintâi semn, astfel încât să poată recunoaște acel loc exact când se va întoarce două sute de milioane de ani mai târziu.
Când Qfwfq se întoarce în sfârșit două sute de milioane de ani mai târziu, descoperă că un rival gelos pe nume Kgwgk i-a șters semnul și a început să împrăștie semne contrafăcute prin tot cosmosul. Curând, întregul univers este inundat de trilioane de semne imitative, făcute fără niciun efort, până când spațiul însuși devine o supă aglomerată de zgomot vizual — iar Qfwfq rămâne să caute necesitatea tăcută a acelui prim semn onest.
La șaizeci de ani după ce Calvino l-a scris pe Qfwfq, inteligența artificială poate inunda ecranul cu un milion de semne într-o secundă. Tocmai de aceea întoarcerea la un punct de vedere uman, intenționat — #beautifullysimple — nu a contat niciodată mai mult.
Citește „O scrisoare de dragoste către design în zorii erei post-IA” →
Prof. Paola Ricci
